Cine știe ce aduc zorile? este
titlul ultimei cărți a lui Cătălin Dupu și totodată titlul povestirii cu care
se deschide cartea. Întrebarea din titlu este una care merită mai multă atenție
decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere.
Cartea este compusă din mai multe
povestiri, unele istorice iar altele autobiografice.
Cine știe ce aduc zorile? este o
poveste istorică captivantă, care se desfășoară pe fondul celui de-al doilea
război mondial și al alianței dintre Germania și România. Autorul reușește să
capteze audiența prin realismul și totodată dramatismul operei. Citind
povestioara ești transpus în birourile legației germane de la București, faci
cunoștință cu oameni și locuri pe care altfel nu i-ai fi întâlnit, pe lângă
care poate ai fi trecut nepăsător, referire la faptul că aceste personaje ne
pot reprezenta chiar pe noi, viața lor să fie într-o anumită măsură și viața
noastră. Unul din personajele care atrage atenția este „omul lui Dumnezeu”,
preotul către dă dovadă de îndrăzneală și înțelepciune în acțiunea pe care o
avea de îndeplinit, aceea de a aduce alinare sufletelor îndurerate, trupurilor
vlăguite de tratamentul dur la care au fost supuse de către „lunganul”,
gardianul închisorii. Cred că acesta este rolul nostru, al celor care cred
într-un Creator, de a aduce speranță și alinare în viețile celor din jurul nostru
prin ceea ce facem, prin comportament, prin vorbele noastre. Autorul nu
forțează lucrurile, ci lasă povestea să decurgă normal cu tensiunile ei
inerente. Viața se desfășoară pe mai multe planuri: în închisoare, în biroul
comandantului, în oraș, în familia Liviei, dar peste toate veghează Bunul
Dumnezeu. Un Dumnezeu care intervine în cursul istoriei, în desfășurarea ei așa
cum vrea și când vrea. El este la cârma vieții oamenilor și la cârma istoriei,
fapt care ne conduce către o îngemănare între istorie și credință.
O altă povestioară
istorică este Comanda dictatorului,
care dezvăluie dorința președintelui României Socialiste, Nicolae Ceaușescu, de
a cunoaște viitorul omenirii. A dorit să știe ce spune cartea Apocalipsa despre
sfârșitul istoriei. Cu toate că nu
știm ce a descoperit profesorul cu nume neamț despre ceea ce i-a comandat
dictatorul să afle, este evident faptul că dictatorul nu a mai stat la
conducerea țării decât un an. Mai mult decât atât, în decembrie 1989, după un
proces sumar, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu au fost
împușcați. Faptul că s-a încrezut în sine, s-a crezut mai presus de divinitate,
considerându-se el însuși o persoană care trebuia să aibă propriul cult i-a
adus pierirea.
Societatea ideală,
multilateral dezvoltată, ne este prezentată în povestea Cândva la Casa Poporului, lucrare care descrie suferința,
lacrimile, sacrificiul și prigonirile pe care le-au îndurat cei care au lucrat
la acea construcție megalomanică. Povestea se construiește paralel cu dezvăluirea
personajului principal, maistrul electronist Tudor Ilie, a familiei sale și a
tovarășilor de lucru și de credință. Casa Republicii, denumită după Revoluția
din decembrie 1989 Casa Poporului, s-a construit cu muncă non stop până la
epuizare, cu lacrimi, cu amenințări și cu multe sacrificii de vieți omenești, a
celor care s-au tot dus, „au murit și nu meritau.” (p. 36). Cu toate
suferințele și privațiunile la care au fost supuși alături de ceilalți, pentru
Tudor Ilie și ceilalți muncitori care au mai rămas în viață izbăvirea a venit
mai repede decât aceștia se așteptau, prin Revoluția din decembrie 1989,
„pentru că Domnul Dumnezeu nu ține cont de calendarul omului ci de Hăruitul Său
Pan.” (p. 36)
În povestioara Mașina de muzeu ne sunt relatate peripețiile
prin care a trecut echipa care a filmat producția „Cartea care a schimbat
lumea”, o continuare a filmului „La frontieră”, ambele regizate de către
Cătălin Dupu. Filmul „La frontieră” vorbește despre transportul ilegal de
Biblii în perioada comunistă. Sunt amintite în acest context persecuțiile
îndurate de cei care s-au implicat în astfel de acțiuni în România comunistă. La frontieră, Cartea care a schimbat lumea,
Acces interzis „sunt istorii adevărate care demonstrează că și la noi au
trăit creștini adevărați care au îndurat ani de închisoare pentru Domnul.” (p.
41).
Așa cum aflăm din
povestirea Piatra Neamțului „istoria
este mult mai lungă și plină de învățăminte.” Cum „timpul înapoi nu se mai dă,
viața nu trebuie uitată ci împărtășită.”
Faptul că viața nu
trebuie uitată nu însemnă neapărat că În
dragoste nu sunt necazuri. Cu toate acestea, „atâta timp cât suntem în
viață fiecare dintre noi mai are o șansă la fericire.”
Prin intermediul Colecționarului de fericire „am realizat
că viața noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni,
locuri, alegeri, haine, atitudini” și mai mult decât atât am aflat că esența
fericirii este „mai mult decât o filosofie, un țel, o stare”, aceasta este
ADEVĂRUL.
Adevărul unei epoci
nu de mult apuse este și subiectul povestirii Dureri de seceră și ciocan unde ne este prezentată viața unei
familii credincioase care deținea o mică fierărie, familie a cărei viață a fost
distrusă prin două mari lovituri. Prima a fost colectivizarea, iar a doua a
venit ca urmare a celei dintâi, însă după mai mulți ani în care familia se
stabilise la Iași, iar Nea Ion se angajase ca fierar la Atelierele CFR Nicolina,
când după ani de muncă și trudă și după promisiuni deșarte își vede năruită
speranța de a ajunge șef de secție la fierărie ca urmare a avansării unei
persoane mult mai tinere fără pregătirea profesională necesară. Prin
intermediul acestei povestioare autorul scoate în evidență propaganda comunistă,
punând în antiteză minciuna unei societăți născută prin distrugerea multor
vieți și realitatea vieții sub comunism. Ne este relevată aici diferența dintre
discurs și realitate, aspecte care pot fi observate dacă urmărim cu atenție
evoluția acestei familii de țărani, credincioasă și recunoscătoare Creatorului,
familie care este nevoită să plece de la sat la oraș datorită colectivizării.
Ajunsă în orașul Iași această familie încearcă să se integreze în societatea
comunistă, o societate care se construia sub ochii lor, însă și aici se va lovi
tot de tovarășii care au luat locul domnilor, de comuniștii care după ce i-au
luat pământul i-au luat și viața. Putem spune, parafrazând titlul povestirii
anterioare, că Partidul Comunist a devenit un colecționar de vieți.
Dr. Marius Silveșan
